O recenzie de Oana Damian a unei cărţi extraordinare despre anxietatea în faţa morţii.
“Le soleil ni la mort ne se peuvent regarder en face”
Irvin Yalom este eficace ca terapeut chiar şi atunci când comunică minţii şi sufletului prin cuvântul scris. La 77 de ani, aflat el însuşi aproape de propriul final, psihoterapeutul american de origine rusă publica Staring at the sun, carte în care analizează cea mai profundă dintre angoasele existenţei, aceea a confruntării cu propria mortalitate, supunându-se pe sine cercetării, dar folosindu-şi şi bogata experienţă de terapie. A privi în interiorul tău către propria finalitate este la fel de dureros ca a încerca să priveşti soarele în faţă. Yalom ajută prin discursul său, în mod nemijlocit, chiar această durere fundamentală a existenţei.
Am citit Privind soarele în faţă din perspectiva pacientului anxios care se regăseşte în cele mai profunde temeri în faţa morţii. Dincolo de meditaţia asupra acesteia, Yalom oferă, din perspectiva experienţei terapeutice un set de argumente pe care eu, ca individ singur în faţa propriului meu final, să le pot folosi şi asuma intim.
A-ţi privi propria moarte nu vine simplu. E de cele mai multe ori consecinţa unei experienţe revelatoare, zguduitoare şi strâns legată de Sens. Poate fi moartea cuiva apropiat, iminenta morţii proprii sau a unei rude, poate fi plecarea copiilor de acasă, sau doar un vis cu semnificaţie puternică. Sau poate fi introspecţia la care m-au provocat, dur şi direct, primele două capitole ale cărţii. (Jos pălăria în faţa excelenţei prin care discursul terapeutului mă conduce către cele mai neprietenoase locuri ale propriei mele conştiinţe).
Deşi e un argument spre împăcare, a mă linişti că „acolo unde sunt eu, moartea nu este; acolo unde este moartea, nu sunt eu”, e dificil după un periplu în care mă confrunt cu imageria completă a ceea ce înseamnă nefiinţă, uitare, dizolvare întru eternitate.
Dar acesta şi alte argumente împrumutate din reflecţiile multor gânditori asupra morţii, sunt setul personal de convingeri al autorului însuşi. Idei pe care, preluându-le pentru sine, le foloseşte în terapia pacienţilor cu anxietate. Citindu-i cărţile, am putut urmări în descrierea cazurilor atât drumul acestor idei, cât şi credinţa puternică în influenţa autenticităţii relaţiei stabilite cu pacientul.
În Privind soarele în faţă, privirea către moarte provoacă durere prin reflecţia asupra neîmplinirii. Durerea aparţine nu atât perspectivei finalului, cât potenţialului „netrăit”. Aici am găsit eu maxima concentraţie de forţă a ideilor exprimate de Yalom. Aici am parcurs cel mai profund demers de autoreflecţie.
Dar cred că el lasă suficient spaţiu pentru multiple interpretări, conform propriei credinţe despre demersul terapeutic. Iar interpretarea cea mai valoaroasă este cea a „pacientului”, acum în ipostaza de cititor.
După ce am citit Privind soarele în faţă mi-am supus propria existenţă exerciţiului Nietzsche-an la care Yalom şi-a supus pacienţii de-a lungul timpului: „Ce-ar fi dacă aţi trăi aceeaşi viaţă din nou şi din nou pentru eternitate, cum v-ar schimba acest lucru?”. Şi mi-am consolidat propria schimbare de direcţie dinspre propria mea „viaţă netrăită” către una retrăibilă, sper, la infinit.
